Rezervaţia naturală “Poiana Narciselor” – cu acces din Valea Feneşului
Rezervaţia se află în Munţii Metaliferi, la est de Vârful Vâlcoi 1.348 m, între Valea Negrilesei şi Valea Grozei. Poienile cu narcise ocupă culmea şi versantul nord-vestic al Dealului Buciumanilor, la altitudini cuprinse între 1.150 şi 1.250 metri. După o mică întrerupere, ele se continuă pe versantul sud-estic al muntelui Vâlcoi. Rezervaţia are o suprafaţă de aproximativ 45 de hectare. Pe lângă speciile de Narcissus stellaris, în cadrul rezervaţiei se întâlnesc păşuni şi pajişti, fâneţe, păduri de molid şi ienupăr. Printre speciile de plante cel mai des întâlnite, se numără coada racului, trifoiul alb, păiuşul roşu, piciorul cocoşului de munte, iarba vântului şi frăguţa.
Acces de pe DN 74 Alba Iulia – Abrud, pe DJ 107, modernizat, care duce la Bucium. De aici se urmează drumul comunal spre satul Valea Negrilesei, din care se desprinde un drum forestier până la limita rezervaţiei. Se mai poate ajunge urmărind DN 74 Alba Iulia – Abrud până în satul Feneş apoi pe Valea Feneşului se trece după 10 km prin Rezervaţia “Cheile Feneşului” iar după încă 15 km, pe un drum forestier se ajunge la Poiana Narciselor.
Legenda de la Negrileasa
Încă din strămoși, toți cei de aici din Apuseni povestesc cu farmec despre cum Negrileasa, un munte aflat la granița dintre comunele Mogoș și Bucium s-a făcut cunoscut datorită imensei coroane de narcise care an de an în luna mai albesc toate poienile din vârful muntelui.
Pe vremuri ca și acum poienile acestui munte reprezintă locul în care ciobani din toate părțile se întâlnesc, își povestesc peripețiile și se pregătesc pentru un nou an de ciobănit. Tot așa se zvonește că a apărut și legenda Negrilesei, din întâmplarea unor ciobani care mai apoi au povestit totul înaintașilor lor și astfel a ajuns până în zilele noastre.
Se spune ca în vremuri îndepărtate o pasăre măiastră care zbura din depărtări, doar odată în an în acești munți pentru a vesti sărbătorile de cântec și joc ale anului, a poposit în Poiana Negrilesei, așa pe când se îngâna ziua cu noaptea, pentru a se odihni după atâta drum. Era vremea când ciobani din zonă pregăteau cina în jurul focului de cetină, iar unul dintre ei mai bătrân, văzu pasărea și prin sunet de tulnic își chema camarazii ca să o prindă, pentru a își împodobi cu penele ei pălăriile. Pasărea măiastră frântă de obosită aștepta ca păstorii să se aproprie și le rosti cu grai omenesc și întelept:
„Știu că vreți să-mi luați viața, pentru penele mele, cu care să vă împodobiți pălăriile, dar de mi-ți cruța, voi umple aceste poieni cu aceste pene și an de an ele vor răsări mai frumos și mai multe pentru voi, astfel încât, copiii, nepoții și strănepoții voștri, vor avea cât vor fi acești munți podoaba penelor mele”.
La aceste vorbe minunate, ciobanii au lăsat pasărea în viață. Și-a luat zborul și nu s-a mai oprit decât pe Muntele Găina, dar nu a uitat să își scuture penele fermecate, astfel încât de atunci și până acum, în aceste poieni din Muntele Negrilesei, cresc an de an ca să vestească venirea verii, frumoasele narcise, dezmierdând cu frumusețea și mirosul lor pe toți trecătorii și mai ales pe cei care vin la sărbătoarea narciselor care are loc an de an în luna mai.
